Spectacolul lui Tompa Gábor e situat în strictă actualitate și prin insinuarea unor știri despre războaiele din prezent, ceea ce probează gradul de autenticitate al întregului eșafodaj scenic. Mai mult chiar, se simte o extrapolare de la sublinierea în imagini a absurdului existențial al persoanei la "lumea care devine din ce în ce mai absurdă". Se simte necesitatea angajării într-un discurs despre responsabilizarea civică sau intimă trăită în preajma morții. Nu numai distrugeri cosmice (amintite) au loc în univers, ci și distrugeri ale spațiului socio-uman. Ba chiar putem vorbi - și Ionesco o face - despre "dislocarea realului". Cum se traduce asta în spectacol? Printr-un "decor în mișcare", după cum și-a dorit regizorul. Corpuri masive paralelipipedice de dimensiuni împovărătoare, butaforie stridentă, pereți din saltele așezate vertical flanchează spațiul de joc ca niște amenințări la adresa fragilității ființei umane. Realizatorul decorului, Both András, sugerează dislocarea realului, nu numai prin crăpături în pereți, dar și prin mutarea sau mișcarea acestora. O bandă sonoră propusă de Boros Csaba, cu muzică vag ceremonială, însoțește mișcarea actorilor, dirijată de Sinkó Ferenc. Jocul de lumini (Groza Romeo) are un rol determinant în delimitarea secvențelor. Prin această nouă creație, Tompa Gábor leagă A király halódik / Regele moare de montarea precedentă Én vagyok a szél / I Am the Wind / Eu sunt vântul unde gustul muritudinii se simte la fel de acut, amar și morbid, la fel de tragic, impregnat și cu elemente subiective din propria lui biografie.

Adrian Țion: Fragilitatea ființei – A király halódik / Regele moare, liternet.ro, martie 2026

Fiica scriitorului –  Marie-France lonesco – scrie că atunci când se pune în scenă piesa Regele moare nu trebuie să apară regi sau conducători, ci omul obișnuit, care e obligat să înfrunte realitatea morții, înconjurat de persoane însoțitoare (ne gândim și la cele șase femei din spectacolul I Am the Wind). Joacă în spectacol Szűcs Ervin (versatilitate, contorsiuni, rigoare scenică), Varga Csilla (forță, luciditate, pragmatism, umor), Albert Csilla (candoare, durere, fidelitate), Vata Lóránd (cinic, clovnesc, histrionic), Daradics Hannah (credibilă), Sinkó Ferenc (volubil, omniprezent). O echipă de excepție, consistentă, de mare potențial. La un moment dat, regizorul propune o ieșire din convenția teatrală, când se anunță războiul din Orientul Mijlociu. Fiorii morții, spaima spectatorilor, apoi anunțul liniștitor defake news. Tompa Gábor a construit un spectacol absolut frisonant, provocator, visceral, ca o oglindă elocventă a ireversibilului. O alarmă eruptivă pentru timpul care ne-a mai rămas. Să nu ne amăgim: fortuna labilis, moartea va veni și „va avea ochii tăi” (Pavese).

Alexandru Jurcan: Ceremonia degradării, Tribuna – Nr. 566 – 1-15 aprilie 2026

Regia lui Tompa Gábor, revin la ea, «accentuează degradarea psihică a regelui, destrămarea simbolică a lumii, contrastul dintre personaje, tensiunile dintre ele, momentele ridicole ale regelui ce se agață de putere în contrast cu momentele de tăcere și gravitate. Decorul lui Both András este simplificat, spațiul gol fiind expresia sentimentului de vid existențial. Costumele semnate de Balogh Angela sugerează nu numai statutul personajelor, ci și degradarea la care au ajuns. Nu în ultimul rând, regia lui Tompa Gábor invită publicul la reflecție asupra sensului vieții» dar și asupra inevitabilității morții. Punerea în scenă în sine transformă textul lui Eugène lonesco într-o experiență teatrală pe cât de profundă, pe atât de tulburătoare. Pe fondul muzicii lui Boros Csaba, accentuare a temei centrale, moartea, evidențieri ale trecerii timpului, ale degradării lumii regelui, ale trecerii de la iluzia puterii la realitate, acceptarea realității.

Demostene Șofron: Cum mor capetele încoronate?, Făclia, 17 martie 2026

Regele moare – cu excepția dansurilor macabre medievale – este singurul text dramatic din literatura universală care vorbește despre experiența muririi și, în acest sens, este o imagine, asemenea primelor piese ale lui Ionesco. Timpul său scenic, stabilit de la început cu precizie de minut, este exact atât cât durează agonia unui om. Ideea poetică fundamentală a acestei imagini este că acest om–rege, întrupat de Bérenger, este în același timp primul și ultimul; este rege în aceeași măsură ca fiecare dintre noi, primii și ultimii pe tronul propriei noastre vieți – și odată cu fiecare dintre noi piere un întreg imperiu. Vulnerabilitatea, fragilitatea, neputința – însăși efemeritatea condiției umane – pot ieși din registrul grotescului tragic sau al absurdului ridicol doar dacă ne încredem în mântuire și credem în înviere.

---

Caiet de sală